Intr-o dimineata primesc mesajul de mai jos. M-a induiosat si nici nu am stat pe ganduri sa ii scriu fetei respective. Nu mi-am propus sa ii scriu nimic, i-am scris totul spontan si din suflet! 
Dupa un schimb de mesaje timp de 3 saptamani, am rugat-o sa fie de acord sa postez primul ei mesaj!
Si mi-a zis da!
Buna!
Am gasit blogul tau din intamplare si sper sa nu te superi ca iti trimit acest mail.
L-am citit aproape pe tot. Nu stiu exact ce m-a determinat sa-l citesc, dar cred ca faptul ca ai destui frati m-a facut sa tot sar din posatare in postare!
Eu sunt Iulia. Am aproape 18 ani. Sunt din Medias. Si mai am 8 frati. Eu sunt cea mai mica. Mi-e greu pentru ca simt ca desi toata lumea din jur si din familie ma crede vesnicul copil din casa eu nu mai sunt copil. Nu am voie sa fac alegeri. Mereu imi sunt supraevaluate toate alegerile, tot ce cred sau gandesc. Mereu mi se analizeaza faptele si mi se schimba pedepsele.
Nu stiu cum a fost la tine, dar eu m-am saturat. Vreau sa fie altfel. Vreau sa se inteleaga ca nu mai sunt un copil. Cel mai mic copil de care toata lumea are grija. Cum sa fac asta?
Am mers la psihologul din liceul meu. Dar tipa respectiva parea plictisita si m-a facut sa cred ca nu prea pot schimba ceva, ca asta e familia mea si ca mereu va fi la fel! E nasol!
As vrea sa-mi fie acceptate visele, sperantele, asteptarile. As vrea sa nu mi se mai inchida usi pentru ca “nu poti prea mult”, pentru ca “hei, wake up, traim in Romania!”. As vrea sa fiu lasata sa visez acei cai verzi pe pereti. Intr-o zi, probabil mi-as da seama ca sunt doar cai verzi pe pereti, cai irealizabili. Dar as vrea sa aflu asta singura!
Tu ai simtit vreodata ca ti se invadeaza spatiul? Ai simtit vreodata ca vrei sa fii singura la parinti? Uneori mi-e rusine de ce simt. De revolta pe care o am, de dezgustarea pe care o simt cand ajung acasa si trebuie sa-mi pun pe tava orele in care nu am fost in casa. Mint. Uneori mint prosteste si tot eu sufar.
Colegii mei sau oamenii care afla ca am atatia frati rad de mine si spun ca parintii mei fac copii ca iepurii! Si ma doare asta. Unii imi spun ca sunt dintr-o secta. Si nici macar nu sunt!
Mi se spune ca e prea devreme sa am un prieten. Cand e ok sa am un prieten? Ok inteleg ca arat ca un copil, dar in 3 luni fac 18 ani, nu mai sunt un copil!
Tu ce faceai cand sora ta iti controla prin lucruri, cand iti fura telefonul. Simt ca nu pot sa am niciun secret …
Ma simt asiurea ca iti scriu si probabil nu ai mai primit niciodata un asemenea mail, dar ce ar trebui sa fac. Am simtit impulsul sa-ti scriu. Si sper sa-mi raspunzi si sa nu te deranjeze prea tare mesajul meu.
Nice day!
Draga Iulia,
Nu ma deranjeaza mesajul tau. Este ok. Multumesc pentru ca-mi dai ocazia sa-ti fiu partasa, indirect, la framantari, ganduri, griji ce-ti perinda sufletul!
Nu stiu daca ce-ti voi scrie eu te ajuta, dar sa stii ca mi-as dori sa te ajute!
Eu nu sunt cea mai mica din familia mea. La capitolul fete mai am o sora mai mica. Experienta copilariei mele legata de ea a fost, intr-adevar trumatizanta. Inca de cand era bebelus, imi amintesc cum totul se invartea in jurul ei. Pana si pisica, parea sa ma ignore. Pana si ea se mutase in patutul ei! Apoi cand am mai crescut, inca de la gradinita ea era mai sociabila decat mine. Nu stiu daca era mai sociabila, pentru mine era mai bagacioasa. Mie rar mi se simte prezenta intr-un grup. Ei i se simtea din prima. Automat cu aceasta capacitate de a fi sociabila mereu cu oricine, a castigat multe. Am ramas cumva in urma. Automat asta nastea in mine o neincredere si o vulnerabilitate involuntara!
Mi-am salvat cumva statutul la scoala. Eu eram mai buna la invatatura decat ea. Si mai sarguincioasa. Si impreuna cu scoala au inceput sa apara si primele comparatii care o deranjau pe ea. I se spunea: “Trebuie sa inveti ca Monica.” Asta a nascut un vesnic conflict intre noi.
Conflict care a durat mereu. Mereu pana ce ne-am despartit. Cand eu m-am mutat la Bucuresti am devenit apropiate. Eu nu ii mai judec alegerile, nu incerc sa o fac ca mine, nu ii mai creez idealuri. Pentru ca ea este N, nu este eu. Ea are viata ei, ea are alegrile ei. Alegeri proprii care nu se cer a fi trecute prin filtrul emotiilor si mintii mele!
Cand a simtit nevoia sa mi ceara o parere, i-am specificat mereu “asta e parerea mea, tu fa ce simti si crezi ca este bine pentru tine!”.
Iti scriu despre ea pentru ca ea m-a marcat cel mai mult in copilaria mea!
Daca e sa-ti iau familia mea per ansamblu. As putea sa-ti scriu multe.
Eu in adolescenta mea eram un copil foarte retras. Si da, ca si tine simteam ca nu fac nimic ok. Ce era ok era doar carnetul de note. Cand el era deschis parintii mei reactionau. Sedintele cu parintii, la care mergea tata de cele mai multe ori, erau un moment in care ei se simteau mandri de mine. In rest? Habar nu am. Mama a fost pozitiva mereu. Tata a fost reticent mereu.
Tot liceul mi s-a spus sa dau la medicina. Desi mie, si acum, imi dau lacrimile, doar la o poveste auzita, nu vazuta. Sa fi fost medic ar fi fost, poate, cel mai dezastruos moment din viata mea!
Nu am comunicat niciodata indeajuns de mult cu mama. Adica mult, in sensul, asa cum vezi in filme. Evitam sa ii spun multe chestii, iar ea evita sa ma intrebe, probabil pentru ca stia ca oricum nu i-as fi spus. Deja stia ce as face in unele situatii.
Tata era obosit. Prea obosit ca sa aiba timp de “tampeniile mele”. Asa ca ma smteam ok cand carnetul meu de note era deschis sau cand sedintele cu parintii aveau loc. Asta chiar si la 19 impliniti.
Dar surorile mele mai mari au suplinit cumva comunicarea, care uneori devenea acida si fortata! 
Cat despre ceilalti frati? Pe unii ii santajam. Pe altii ii minteam. Cu altii ma certam. Cu altul eram prietena buna de tot o zi, o saptamana dupa aia si eu si el/ ea ne dezvaluiam toate secretele intregii familii.
Cam asta a fost! Si daca e sa ma intorc in timp, iti spun sincer si deschis ca pe cat de frumoasa si palpitanata a fost copilaria mea, pe atat de frustranta a fost. Nu aveam cutia mea de jucarii. Nu o aveam nu pentru ca nu ar fi fost posibil, ci pentru ca eram 5 frati, apropiati ca si varsta si toata cutiile cu jucarii erau ale tuturor, desi poate EU am primit un joc de la cineva cadou si nu I.
Nu aveam nimic al meu. Toate erau ale noastre. Pana si pixurile, creioanele erau ale tuturor. Singurele chestii personale erau caietele si cartile, pentru ca din fericire, nu am avut niciunul dintre noi vreun frate sau vreo sora geamana. In rest totul era la comun.
Poti sa razi, dar deseori aveam o soseta intr-un picior, iar in celalalt aveam soseta sora-mii. E prima data in viata mea cand incerc sa-mi amintesc daca, nu cumva, din geseala, m-am spalat cu o alta periuta de dinti. Din greseala ) ))
Era frustrant. Tipam, urlam, ne certam, sufeream, ne revoltam. Dar pana la urma tot serile cand mancam floricele direct din porumb si ne uitam la Tom si Jerry sau jucam Macaua raman acum!
Relatia cu fratii mari a fost ok. Primeam cadouri. Erau draguti cu noi si ne protejau. Si poate, din cauza ca erau plecati 70% din timp de acasa. Habar nu am!
Nu stiu daca e rau ce simti in legatura cu revolta, cu dorinta de a fi singura la parinti. Si eu am simtit asta. Imi amintesc ca pana pe la vreo 10 ani imi doream de la Mos Craciun sa fiu singura la parinti. Pana m-am prins ca asta nu prea mai are cum sa se intample, asa ca …
Si eu am simtit ca nu am nimic al meu chiar si la 18 ani, desi aveam camera mea. Si eu am simtit revolta, furie, suferinta cand mi-am dat seama ca cineva (stiam cine) imi citeste jurnalul si totusi am ales sa scriu tot ce ma doare pe foile albe care erau loiale si sincere cu mine, desi stiam, ca erau citite si cineva, se baga cu o nesimtire de neimaginat in viata mea si in trairile mele. Si am suferit enorm cand mi-am dat seama de asta! Dar asta e, treci mai departe!
Si eu am simtit si am trait glumele care se fac pe seama ta cum ca parintii tai au facut copiii multi pentru ca le place sexul. Dar intr-o zi durerea, pe care simt ca o ai si tu, a strigat din mine spunandu-le colegilor mei de clasa din liceu: “Si parintii vostri au facut sau fac sex cum fac sau au facut si ai mei, doar ca actele lor sexuale au avut alese de catre subiecti alte rezultate. Nu e treaba voastra si nu e vina mea ca eu am frati neobisnuit de multi!” Din ziua aceea colegii mei s-au purtat altfel cu mine. Au inteles ca am dreptate!
Despre faza cu secta si religia eu si acum o mai intalnesc. Dar deja cand un om casca gura de uimire le spun ca nu fac parte din nicio secta si sa nu ma intrebe de ce am atatia frati pentru ca nu stiu si nici nu ma intereseaza. Pur si simplu ii am! Si, uneori simt ca oamenilor li se face rusine. Ca si cum eu le-am dat raspunsul la intrebarea pe care urmau sa mi-o puna!
Eu m-am mai intalnit cu situatia urmatoare – dupa ce spuneam cati frati am. Urmatoarea intrebare era: “Est din Moldova, nu?” Si cand spuneam ca da, totul parea in regula si deseori primeam raspunsul: “Nu e de mirare. Acolo se fac copii mereu. Copii cu carul!” Si nici acum nu am inteles asta. Sunt oameni si din alta parti care au mai mult de 4 copii, sa zicem.
Cam asta e, draga Iulia. Te inteleg perfect! Dar nu stiu daca are rost sa-ti faci griji…
Stii o sa vina un moment in care o sa iei propriile decizii chiar daca toata familia iti va sta in drum. Vei face ce simti. Eu asa am facut si abia atunci am inteles ca nu ne alegem familiile, ca nu alegem locul nasterii, ca nu alegem nimic inainte de a ne naste. Si abia atunci nu am ai avut absolunt nicio problema in a spune ca am 12 frati. Daca cineva vrea detalii despre asta spun elegant, ca le dau nr. mamei de telefon…
Va fi o zi cand oriunde ai fi, iti vei da seama ca familia este pachetul tau emotional. Ca oriunde in lumea asta vei fi, te vei afla la pachet cu ei. Fie ca sunt draguti sau mai putin draguti. Fie ca sunt geniali sau niste oamenii care iti sunt parinti. Si frati si surori!
Si va fi o zi cand vei fi recunoscatoare pentru multe lucruri!
Eu am numit acceptarea asta maturizare. Nu stiu daca am numit-o bine, dar asa ii spun eu! Si sa stii ca vei trai cu asteptari pentru ca pe unii ii iubesti mai mult decat pe altii. Ca unii nu te-au dezamgit. Ca unii nu ti-au facut rau, iar pe altii ii vei baga, involuntar intr-un sertar al sufletului tau si vor face parte din familia ta. Si ii vei iubi neconditionat si vei fi distanta de ei, dar vei suferi cand unul, dintre cei cu care nu ai crescut are o problema. Dar te vei bucra cand copilul mult asteptat apare, si el, fratele tau e cel mai fericit om din lume. Si sa stii ca fiecare om e o poveste. Una mai inspirata. Alta mai putin inspirata!
Ceea ce eu iti pot spune este doar sa porti o discutie sincera, deschisa si neaparat calma cu familia ta. Discutia sa fie toleranta si pasnica. Sa nu ii acuzi de nimic si sa nu te invinovatesti pe tine insati de nimic. Doar spune-le ce simti. Ce ti-ai dori sa se schimbe in viata ta, in relatiile voastre, in familia voastra. Explica-le ca a te indragosti de un baiat nu e un lucru rau si ca fie ca vor sau nu, te indragostesti involuntar. Si daca ei iti interzic sa ai o relatie, sa iesi cu un baiat, interzic de fapt neputinta de a accepta ca nu mai esti un copil. Esti un om care se apropie de majorat si asta inseamna ca esti capabila sa iei decizii singura!
Nu stiu daca te ajuta ceea ce am scris. Poate am vorbit in zadar, desi mi-as dori ca macar un sfert din cuvinte sa te ajute, sa-ti aline durerea si sa-ti limpezeasca unele frici. Si sa stii ca nu e chiar rau sa ai o familie imensa. E o chestie care e si in familiile colegilor tai. Doar ca, colegii tai nu au 8 frati, ci au 8 verisori! Priveste asa situatia si totul va fi vazut din alta perspectiva!
Iti doresc numai bine, regasire, liniste si, daca vei mai simti, imi poti scrie oricand. Iti raspund cu mare drag!
Seara linistita sa ai! >:D<
Acest articol participa la concurul aniversar al Kadiei ( Conscurs aniversar – 2 ani ). La multi ani, blog de Kadia! 
