25+ si un drum

Nu mai am stare de scris de ceva vreme. Nu ma mai pot exterioza la fel de mult ca inainte. Simt tot mai mult o nevoie acuta de intern, de ascuns, de fuga, de mine. Fiecare ora de formare pentru mine e un consum energetic enorm pentru ca somatizez si constientizez lucruri de care fug. Pana la urma totul e atat de real, de al meu, de ce sa fug de ele?  Si imi dau seama ca fuga a fost mereu o reteta pentru “nu e ok sa fii fricoasa”. Azi, vin si spun, am dreptul sa-mi fie frica. Frica de mine, de oamenii pe care ii iubesc, de oamenii care m-au ranit, de viitor.

Cu 2 saptamani in urma am facut 25 de ani. A fost o zi obisnuita. Oricum eu nu dau prea mare importanta zilei mele de nastere. Anul asta a fost mai “stearsa” decat oricand, si m-am simtit si destul de singura … Dar am recitit aricolul pe care l-am scris acum un an, si daca ar fi sa scriu acum cu ce-am ramas dupa 25 de ani ar fi altfel. Pai, ultimul an a fost atat de greu pentru mine din multe puncte de vedere, Multe nevoi si dorinte am fost nevoita sa le anulez, sa le pun pe o lista din viitor. A fost un an in care nevoia de a ma regasi a primat, de asta si hotararea de a face formarea in terapie. Nu avea rost sa mai fug de faptul ca imi doresc sa lucrez si ma pasioneaza oamenii, ci sa accept dorinta asta, sa mi-o asum si primul pas spre asta era ca eu pentru inceput sa fiu “pacient”. Si, va marturisesc ca e al naibii de greu. Ca e dureros. Ca e crud pe alocuri. Ca sunt multe lucruri de care fug din toata viata mea, ca somatizez, ca nu vreau sa accept, ca vreau sa urlu, ca vreau sa fiu fericita. Ca abia acum constientizez in ce ma bag, ce vreau sa fiu e greu si e nevoie de multa responsabilitate si constientizare … dar si cat de mult ma pasioneaza, si cat de curioasa sunt … si cum imi doresc ca adultii de maine sa fii mai fericiti si mai echilibrati. In momentul de fata cred ca decizia de a ma scrie intr-un Institut de terapie a fost cea mai buna decizie din viata mea. Si daca peste 4 ani nu voi un terapeut bun si nu voi fi in stare sa ajut, sunt sigura ca voi fi un adult mai linistit, mai fericit, si mai in contact cu mine!!!

In ultimul an am constientizat si sunt fericita pentru ca:

- am depasit etapa Cenusaresei care isi asteapta printul pe un cal alb. El nu exista. Si nici nu va exista. Si nici nu are sens sa-l astept. Si ca imi doresc sa traiesc in prezent... si in siguranta. Si doar sa ma bucur de omul pe care in ultimii ani l-am avut langa mine … prezent!

- am spus nu ori de cate ori asta am simtit. Nu am mai simtit nici nevoia, nici jena, nici responsabilitatea de a avea pareri de la oameni. Am invatat si invat sa-mi cer nevoile, nu sa mai las lumea sa-mi ofere sugestii. Si ca e important pentru mine sa pastrez langa mine doar oameni care rezoneaza cu mine … sau eu cu ei. De asta si lipsa mea din multe grupuri, sau actiuni la care inainte eram prezenta. Consider, ca am avut suficient timp sa-mi formez gusturile si nu mai am nimic de demonstarat nimanui. Stiu ce vreau, stiu cine sunt … si incerc sa traiesc in armonie.

- mi-am constientizat si acceptat valoarea. Atat pot. Atat fac. Am inteles, in sfarsit, ca fericirea si linistea mea sunt total independente de oamenii din jurul meu. Parca nevoile interne prin contur, iar nevoiile sociale, etice, educationale raman la stadiu de nevoi de inceput. Cred ca a venit timul ca prioritatea mea sa fiu eu … pentru mine!

- am acceptat si m-am axat foarte mult pe relatia mea. Pe nevoile mele si am renuntat la introiectiile mele din trecutul meu sentimental. Plus ca nu mai caut senzatii, nu mai caut sa-mi pierd capul. Totul devine uman, intern … ceva mult prea personal si profund!!!

- ma saturasem de muuuullltaaa vreme de jocul adolesecentin dintre cele doua sexe. Treptat autenticitatea relatiei mele, iubirea si spontaneitatea au luat locul manipularii, promisiunilor si santajelor emotionale. Si am inteles ca daca ceva e gresit in relatia mea ni se datoreaza amandorura, nu doar lui. Mi se datoreaza si mie pentru ca eu am ales sa fiu impreuna cu el. Asa ca proiectiile si idealurile de barbat perfect, de cuplu reusit le-am aruncat si am ales sa traiesc prezentul. Care m-a uimit … in fiecare clipa! :)

- nu am mai incercat sa fac oamenii dupa scheletii din capul meu. I-am lasat asa. Nu le-am mai distrus zidurile din jurul lor, pentru ca mi-am dat seama ca eu nu pot sa construiesc un suport emotional in locul zidurilor carora lor le era si le este un real “ajutor”. M-am intors spre mine, si i-am lasat pe ei, pe oameni … doar sa fie, asa cum aleg ei, fiecare dintre ei.

- am acceptat faptul ca nu mai am nevoie sa ma clasific intr-un barem in raport cu ceilalti si nici nu mai simt nevoia sa daruiesc la nesfarsit. Daruiesc cand simt … si cand simt ca primesc ceva in schimb. Macar un zambet. Am obosit tot oferind altora, si mereu eu fiind cea care zambeste tamp … asteptand un zambet. Pana la urma, si egoismul e o sursa pentru a fi fericita, uneori!

- am acceptat ca toate greselile de pana acum, toate situatiile penibile, toate momentele bune, toate zambetele, tot ce-am investiti in mine si in oameni, m-au facut azi cea care sunt. Si imi sunt recunoscatoare pentru asta  … si uneori am nevoie sa ma iert. Sa-mi ofer iertarea precum un dar mult asteptat! :)

E un proces lung, trist, adesea incununat de depresie si lacrimi. Dar e o cale spre mine … si ma simt mai buna cu mine, mai toleranta, mai iertatoare. Si asta ma face … sa fiu mai ingaduitoare cu fiecare om pe care il cunosc, sa nu mai judec si sa nu mai am asteptari!

 

De-ale copiilor :)

Stiu, s-a asternut praful pe blogul meu. Imi lipseste si mie, dar chiar nu ma pot aduna sa scriu. Am vreo 5 articole incepute, dar niciunul finalizat. Nu ma simt in stare. Lucrarea e in pas de finalizare, somnul meu de 3 ore pe noapte si stresul e la cote maxime si pofta de ciocolata a ajuns pe culmi nebanuite :) ):))

Dar, la gradi fac fata. Nu imi afecteaza stresul si altele gradinita, si asta chiar ma bucura. Pe mine copiii ma incarca de cele mai multe ori, ca sunt si situatii in care ma descarca, dar daca e sa vorbesc in procente 85% e bine, adica eu nu ma satur de ei si inca ma intreb da cand ma plictisesc? :) ) Desi ar fi cazul sa nu ma mai intreb asta ca totusi o sa fiu teraput pentru copii in doi ani … :)

Asa ca nu sunt in stare nici acum sa va spun prea multe, doar sa va bucur cu cateva povesti d-ale copiilor, pe care le-am scris in agenda, ca nu cumva sa le uit! :)

1. Se face ca intr-o zi dupa somnul lor de frumusete un baietel sa ma intrebe:

Bogdan – 4ani: Domnisoara, Doamne Doamne sta numai in cer?

Eu: Da. (desi tin sa specific ca legat de religie, credinta si alte lucruri din aste de-ale sufletul incerc sa nu zic mai nimic, pentru ca mi se pare o chestie mult prea persoanala si nu as vrea sa ii pun, plantez eu unui copil ceva din ceea ce cred eu legat de divinitate, lumea cealalta, etc).

Rares – 6 ani: Cred ca e cam plictisit. Eu m-as satura sa stau numai printre nori. Sa vad aceiasi culoare mereu…

Eva – 6 ani: Si sa mai crezi ca El te vede mereu. Cred ca doarme pe un nor pufos…

2. Matei – 6 ani: Dra. Monica ce inseamna sa te doara sufletul?

Eu: Pai … de ce ma intrebi?

Matei: Pai asa ca sunt curios cum e sa te doara sufletul.

Tania – 7 ani – Pai cred ca de fapt te doare tot trupul…

Eu: Sufletul te doare atunci cand nu esti fericit. Cand ai probleme. De obicei sufletul ii doare pe oamenii mari…

Tania – 7 ani: Deci, Matei, o sa fii mult si bine copil, nu o sa te doara sufletul prea curand.

Rares – 6ani:  Ba eu cred ca te doare si atunci cand iei o nota proasta si o sa fii la scoala.

Tania – 7ani: offf, Rares, daca inveti nu are de ce sa te doara!

3. Maia: Domnisoara, Iulia nu ma lasa in pace.

Eu: Pai, ce-ti face?

Maia: Ma enerveaza?

Eu: Iulia, cum o enervezi pe Maia?

Iulia: Pai, asa, ca stau langa ea, ca nici ea nu m-a lasat in topogan …

Maia: Esti o rea, Iulia! Nu-i asa, Monica?

Eu: Fetelor, toata ziua va certati …

Maia: Mda. Ce-o mai fi si cearta asta … (asta o spune asa, doar pentru ea).

4. Eu: Haide, Maia mai ai doua lingurite. Nu o sa te mai faci mare …

Maia – 3 ani: Da, poate mie imi place sa fiu doar maricica…

5. Radu – 4 ani – Domnisoara Monica l-am adus pe Dumbo. ni-l pui?

Eu: Nu, ca azi nu e zi de desene.

Radu: Da’ cand e?

Eu: Stii prea bine ca vineri.

Radu: Da cine a zis ca vineri?

EU: Eu …

Radu: Da noi cand facem o regula?

Eu: Pai tu ce regula ai vrea?

Eva: Sa ne uitam mereu la deseneee… :) )

Radu: Nu tot timpul, doar cand vreau eu.

Sa inveti … sa nu mai fugi de tine

Am crescut cu reguli. Mereu tata a pus reguli. Nu prea drastice, dar le-a pus. Si era dur si autoritar … si pe mine ma enerva rau de tot ca pe 14-15 ani incepuse sa-mi fie frica de el si nu intelegeam de ce pentru ca el nu ma batuse pana atunci deloc. Avea sa-mi dea o palma peste fata pe la 17 ani. Palma care m-a revoltat tare de tot, atunci, dar asta e alta poveste! Imi era frica de faptul ca urma iar sa aud aceleasi predici inteminabile cum sa fii responsabil, corect si muncitor si ca “daca nu inveti o sa fii un nimeni”. Ma enervau duminicile in care tata se ducea la sedinta cu parintii din liceu, si desi invatam si nu aveam probleme, ma asteptam ca diriginta mea sa ma critice cu ceva, pentru ca ea critica pe toata lumea, pentru ca asa cresteam si  “deveniti oameni de isprava!”. Si m-am intrebat mereu de ce mama nu a mers la nicio sedinta din liceu si l-a trimis mereu pe tata. Si mi-l amintesc pe tata care a aflat ca am luat un 3 la economie in clasa a 11-a, doar pentru ca vroiam sa vad si eu cum e sa ai un trei … si a venit foc si para acasa si nu mi-a mai dat bani de buzunar o saptamana .

Au fost reguli pe care daca le incalcam nu era prea simplu, si da, la 22 de ani i-am zis tatei ca eu nu ii mai respect regulile pentru ca sunt mare si imi pot purta singura de grija. A facut ochii mari la mine si neincrezator mi-a spus “mbine, ne vedem la ora 22 cand ajungi acasa!” Avea sa fie prima noapte lunga si intreaga plecata de acasa. Cu ochii pe ceas, cu telefonul in mana asteptam ca tata sa ma sune … dar nu a sunat. Si a fost prima noapte cand am intrat pe usa casei la ora 4 dimineata. Si tata nu s-a trezit sa-mi zica ceva, sa ma certe, sa-mi dea “sfaturi” … iar a doua zi aveam inima cat un purice, dar atunci tata a inteles ca eram plecata de acasa de trei ani si ca din pacate pentru el nu imi mai poate controla viata! Asa ca, de atunci nu mai am reguli. Ma lasa sa fac ce vreau, ce cred, ce simt … si de atunci noi doi am devenit cei mai buni prieteni, pentru ca el ma lasa in pace si e ok sa-mi spuna doar ce crede cand eu ii cer parerea! Asa ca toate regulile sunt facute sa fie incalcate … la un moment dat!

Da, e ok sa incalci regulile, uneori. E ok sa inchizi o usa si sa sari direct pe fereastra, sau e ok sa inchizi poarta lumii, si tu sa ramai dincolo de ea cu toate sperantele, visele si framantarile tale. E ok sa descoperi uneori ca nu esti doar ceea ce vezi intr-o oglinda dintr-o baie plina de cosmetice … care cica te “infrumuseteaza”…

Uneori e ok sa gresesti, sa nu fii perfect, sa te imbraci nasol, sa nu mai fii responsabil si sa nu ii mai multumesti pe toti. Uneori e atat de important sa faci ce vrei, cum vrei, nicidecum cum trebuie! Pentru majoritatea oamenilor e important sa fii de acord cu ei, sa pari ca rezonezi cu ei, sa le validezi cumva ideile …  Eu cred ca lumea nu are nevoie de nicio idee de a ta, de vreo traiere a ta, oamenii au nevoie de confirmari, de validare! Desi, habar nu am de unde vin nevoile astea. Ce harti ale sufletului sunt goale, oare?

Asa ca eu cred ca uneori e ok sa ignoram oamenii. Exact cum fac copiii, cand nu vor sa castige ceva, sunt doar ei in lumile lor fantastice. E ok sa intoarcem spatele, sa ne vedem de-ale noastre. Sa cauti oameni care seamana cu tine, care au acelasi preocupari. Mie niciodata nu mi-au placut oamenii care au o multime de prieteni, si beau mereu impreuna, si se viziteaza mereu si sunt apropiati, dar doar cand e vorba de distractie, pentru ca prietenii aia nu merg niciodata impreuna la un film, la un concert, intr-o excursie, nu plang niciodata impreuna desi lacrimile stau sa explodeze. Pentru ca nu au aceleasi preocupari, aceleasi idei. Au doar o preocupare impreuna care ii “transforma” in buni “prieteni”. Si mi-am dat seama ca si eu am prieteni din astia. Si as vrea sa nu ii mai am … desi, nu as vrea sa fiu mai putin draguta cu ei, dar oamenii astia imi sunt doar cunoscuti … desi oficial noi ne intitulam prieteni. Vai, ce bine am zis, ne intitulam …

Apoi, daaa, ne chinuim mereu sa nu gresim, sa nu fim penibili. Dar cred ca uneori e ok sa gresim. E ok sa nu ne pese daca cineva rade de noi. Uneori doar gresind, invatam lectiile cap-coada, povestile altora ne dau indicii doar … nu lectii!

Pana la urma cateodata e ok sa razi de genialitatea aia autoindusa, de imaginile care pretind ca au viata, dar de fapt sunt doar figurine din ceara. Muzica urla, strada e plina de oameni, vremea e … asa cum vrei tu. Nu stiu daca e un cantec, habar nu am, dar am auzit candva chestia asta care zice ca baietii rai stau la fiecare colt de strada, eu vin si zic ce nu esti in pericol, daca iti alegi itinerariul tau!

Macar uneori e ok sa strigi in gura mare ca ai dreptate. Sa constientizezi asta si sa accepti asta cu tot sufletul tau. Uneori e ok sa recunosti ca esti pe un drum, ca pana la urma nimeni nu se naste invatat. E important sa fim pre drum, sa facem pasi mici dar siguri. Si, daaa e ok sa criticam, sa certam, sa exageram, sa ne expunem trairile sau gandurile … macar uneori. Eu cred ca cel mai important lucru pe care un om il poate avea si nu se poate lupta cu nimeni pentru el este acela de a fi el insusi. Mi-s dragi oamenii destepti care spun ca sunt destepti, dar sunt atat de deschisi sa afirme ca nu sunt cei mai destepti, ca sunt oameni de la care invata in fiecare zi.

Cred ca in epoca nevoii de a demonstra mereu cat de destepti, super, geniali suntem fiecare dintre noi, e asa ciudat sa intalnesti oameni umili si deschisi care ii bat pe umeri pe “idolii” lor si le cer “invataturi”. Traim in epoca in care totul se afla, totul se stie, dar nu prea stim sa vorbim despre noi. E cam greu sa facem cunosatinta cu noi insine. E cam greu sa taci si sa asculti si inainte sa deschizi gura, sa gandesti de 5 ori. E ok sa vorbim mereu despre ceva, pentru ca si asta e o fuga de …ale noastre! Si cred ca e ok sa fim sinceri uneori macar, si sa ii spunem eului din interior, de acolo de departe, cine suntem si cat de greu ne este uneori sa fim in rand cu lumea!

Uneori e asa dragut sa traim intr-o carte sau intr-un film. Drama sau comedie. Fiecare cum alege! Si pana la umra traim in lumea in care  - daaa, alegem, asta facem de 24 ani. Si tot alegem … si alegem sa credem in lucruri doar de noi intelese, si create deseori … dar, doar de noi stiute, pentru ca nu e frumos sa stie lumea ce pitici ti se invart prin creierul poluat de atatea frici, vise, sperante sau neincrederi! E mai comod sa ne ascundem! Asa cum e ok sa fii deschis, sa iti iei ce job vrei tu si nu ai tai, sa fii sarac sau nu. E o chestie de libera alegere. Dar cred ca depinde in functie de cine si de ce alegem. Ca daca alegem in functie de oamenii care ne inconjoara … nu mai vorbim de alegeri personale! Alegem pentru noi impreuna cu lumea din jurul nostru. E important pentru noi sa fim in rand cu soicetatea, desi cel mai adesea nu castigi nimic daca mergi in acelasi ritm cu ea … ritm, deloc rapid!

Uneori e nevoie sa treci peste “marile” iubiri si sa o lasi pe aia noua sa te inunde. E ok sa stai in fata vietii cu toate ale tale, cu tot ce esti … si sa iei de la ea tot ce bun si frumos, si sa oferi si celor de langa tine din binele lumii tale! Cred ca asa devenim cea mai buna versiune a ceea ce numim EU. Pentru ca la prima vedere lumea e plina de imagini prost colorate, de mizerie si de prosti, dar daca privim atenti la amanuntele lumii … constatam ca se spune mult, dar se face putin si ca daaaa, avem atatea lucruri frumoase care ne-ar putea duce la versiunea cea mai buna a ceea ce numim adesea EU … sunt, fac, vreau,cred!

Asa ca TU sau EU in cea mai buna varianta a ta poate deschide poarta lumii fara sa ii mai fie frica, fara sa spuna ca uneori e ok sa … Pana la urma nu datorezi nimic nimanui, pana la urma nu trebuie sa demonstrezi nimic nimanui. Pana la urma nimeni nu ar trebui sa iti ceara ceva … si nici tu nu esti obligat sa dai, daca nu vrei, daca nu poti, daca nu esti disponibil. Asa … poti sa ai prioritati. Nu mai e nevoie sa ta adaptezi lumii. E ok sa fii tu cu tine, cu visele si prioritatile tale. Lumea e frumoasa, atunci cand corespunde cu sufletul tau! E important ca atunci cand esti in cea mai buna varianta a ta sa stii cine esti, pentru ca astfel oamenii nu vor mai incerca sa te numeasca, sa te creeze, sa te aseze… undeva in lumea … lor!

Uneori e bine sa faci de toate, sa crezi totul, sa suferi si sa te razvratesti. Dar e important sa nu uiti ca totul din lumea ta depinde de tine! Si asta e una dintre cele mai frumoase piste ale vietii. Sa inveti … sa nu mai fugi de tine!

… Si suntem singuri … intre oameni

M-am tot gandit in ultima vreme ca eu nu pot trai fara oameni. Pana la urma si faptul ca m-am nascut intr-o familie imensa are un rost. Dar, da, sunt unul dintre oamenii care adora momentele de singuratate … pentru ca in momentele alea de singuratate sunt eu cu mine, si poate sunt cele mai sincere intalniri … si dureroase uneori! Dar dincolo de momentele de singuratate, de familia mea imensa, de surorile mele care sunt mereu “acolo” pentru a ma ajuta, a ma asculta, a ma indruma … pentru mine oamenii sunt importanti. Cativa prieteni pe care ii am, incerc sa ii descopar zilnic si da, sunt pragmatica si cred ca prietenii adevarati sunt cei care sunt sinceri cu tine si sunt langa tine si atunci cand nu esti intr-o stare prea buna, care atunci cand plangi si suferi sunt langa tine. Cam da, oamenii astia imi sunt prieteni.Sunt multi oameni din jurul meu care sunt super draguti cu mine, care ma ajuta uneori, dar nu sunt dispusi sa-si rupa din timpul lor cand eu sun si spun “stii, as vrea sa ne vedem, am nevoie sa vorbesc cu cineva…” oamenii aceia super mega draguti in momentele cand eu am nevoie de ei au altceva de facut, dar mereu, dar de fiecare data. Au trecut ani si am invatat ca oamenii pe care ma pot baza sunt extrem de putini, dar da am incredere in ei ca daca eu la 2 dimineata raman in strada ei, fiecare dintre ei, mi-ar deschide usa si mi-ar oferi un adapost. Pentru mine astia sunt prietenii adevarati, nu persoanele dragute care sunt foarte ok pana cand apar momentele de criza si atunci se evapora … oamenii astia, raman doar oameni draguti pe care ii apreciez, dar nu imi sunt prieteni!

Dupa anumite momente ale unor oameni asa zisi prieteni mi-am dat seama ca suntem pe cont propriu mereu. Ma intorc la copilaria-mi si imi amintesc de bunica mea care imi spunea ” invata sa gatesti pentru ca dragostea trece prin stomac!” dar niciodata bunica mea nu mi-a spus ca dragostea doare, ca dragostea raneste, ca te poti indragosti de cine nu trebuie, ca la 19 ani te indragostesti imatur si ca dragostea se vindeca greu de tot. Si nu mi-a spus bunica niciodata ca in iubire toate prind sens, ca iubirea te valorizeaza, ca iubirea te tine viu, ca iubirea, desi naravasa uneori, te tine treaz si atent, bunica imi spunea “il iubesti, il iubesti, dar pana cand nu ii pui pe masa o ciorba buna, degeaba!”

Mama mereu mi-a spus ca e important “sa nu fii singura. Sa tii oamenii langa tine pentru ca sa fii singur e dureros si greu. E bine sa ai cu cine vorbi, sa te ajute uneori, e bine sa ai oameni de varsta ta in jur …mereu…” dar niciodata mama nu mi-a spus ca si prietenii pot rani dur de tot, ca si tu ii poti rani pe ei. Niciodata mama nu mi-a spus cat de greu e sa accepti sa fii trecut pe locul doi uneori, Niciodata mama nu mi-a spus cat de mult suferi cand o prietena e prietena ta doar cand vrea ea … nu mereu! Lucrurile astea nu se spun, nu se invata, nu se stiu … ele doar se traiesc in diferite etape ale vietii. Ele nu pot deveni un rand din capitolul “experienta de viata”. Ele doar vin, se traiesc intens … lasa urme si apoi se pierd. Se arunca in neant!

Imi amintesc de tata care ma vroia doctor sau contabil. Si era ok pentru tata daca as fi fost si frizer, important e sa devin bogata si sa fie mandru de mine. Dar nu mi-au spus niciodata despre drumul in viata, despre implinirea muncii tale, despre suferinta pe care o simti cand faci ceva ce nu trebuie. Nu mi-a spus tata niciodata despre a fi multumit de munca ta, despre a lasa ceva in urma ta, despre istorie in jobul pe care il aleg, despre a te duce la munca cu drag si zambet pe buze. Nu mi-a spus asta pentru ca notiunea de munca din capul lui e doar ca trebuie sa ai bani. Si il inteleg perfect, doar ca eu am ales altceva si am avut noroul ca el … m-a sprijinit, desi s-a tot indoit de “ce ai sa faci tu cu psihologia asta nu stiu … dar ce sa-ti fac daca nu am cum sa-ti deschid ochii. Macar bine ca inveti!” Si acum tata e fericit cand ii spun ca as alege aceiasi facultate, ca nu ma vad facand altceva si ca desi imi este greu imi place ce fac acum, imi place terapia si imi plac oamenii, desi nu stiu daca imi intelege in totalitate entuziasmul, dar e important ca el este langa mine!

Si imi amintesc de ziua in care am iubit nebuneste si de ziua in care am suferit ca un caine. Cand ma plimbam pe strazi fara sens si aveam castile in urechi si imi urla in ele o muzica depresiva, cu o linie melodica perfecta pentru starile sufletului meu. Si plangeam, si sufeream si nimeni nu-mi spunea ca dupa prima iubire te vindeci greu, toata lumea imi spunea “ca prima iubire nu se uita niciodata!”. Am uitat-o, doar ca nimeni nu mi-a spus despre ce singuratate avea sa vina, despre cat razboi interior avea sa se nasca, despre o stima de sine inexistenta si despre o notiune bolnava asupra iubirii. Nimeni nu a spus asta. Si suferinta face parte din viata. Si iubirea neimplinita te imbogateste uneori. Astea nu se spun, se traiesc doar … pentru ca sunt prea intense ca sa poata fi spuse. De aia cred ca suntem pe cont propriu mereu!

Pe mine acasa ai mei m-au invatat sa salut, m-au invatat sa fiu responsabila, m-au invatat sa spal vasele, m-au invatat ce pantofi sa pun la o rochie, m-a invatat bunica sa gatesc, m-a invatat tata sa tac, m-a invatat mama sa fiu puternica. M-au invatat sa-mi spal dintii si corpul. M-au invatat ca lenjeria intima nu se poarta decat o zi. M-a invatat sora’mea ca fara carte nu am parte si ca “o sa ai timp sa iubesti, pune mana si invata!”. Mi-au spus despre cum sa am grija de batrani si despre cum e bine sa cheltui putinii bani pe care ii am.

Si apoi …

Am fost “aruncata” in lume. Si am aflat ca de fapt tot ce m-au invatat in caminul meu nu are sens… si a trebuit sa sufar, sa iubesc, sa urlu, sa visez, sa cad si sa ma ridic! M-au invatat sa fac lucruri, dar nu m-au prevenit ca voi SIMTI unele chestii … asa ca indiferent de ce familie mare si frumoasa avem, indiferent de ce prieteni minunati avem.  Indiferent de cati omeni cunosti. Toate se simt … toate sunt doar in sufletul tau, suferinta nu se previne. Nu are cum… Asa cum nici fericirea nu prea se anunta des!

Si cred ca tocmai pentru ca nu stim multe dintre cele  neprevenite sau neanuntate ale sufletului … tocmai de asta e bine sa fii cont propriu, pentru ca e palpitant si pentru ca asa … devii … cine esti in fiecare zi!

Timpul schimbarilor

S-a cam asternut praful pe aici! Adevarul e ca nici nu am mai avut timp sa scriu, nici nu am mai avut timp sa impart multe lucruri cu oamenii … si nici nu am simtit nevoia sa mai impartasesc ceva cu cineva desi s-au intamplat atat de multe lucruri noi si frumoase.

Dupa un grup de dezvoltare persoanala am invatat cat de important este sa sa fac lucruri pentru mine. Am constat ca ma trezesc la 5.30 – 6 cel putin 5 zile pe saptamana si ca ajung intre 19 si 21 si ca umblu ca o bezmetica … Ok de job am nevoie pt. ca asa macar ma intretin cat de cat, masterul il termin acum, sa speram ca nu l-am facut degeaba, desi pana acum nu mi s-a parut spectaculos in vreun fel. Abia acum lucrand … la lucrarea aia de disertatie imi dau seama cat de bine ar fi fost daca licenta mea ar fi constat intr-o lucrare si nu in doua examene idioate la care am invatat precum o masina  …

Revenind la prima idee, spuneam ca fac lucruri pentru mine mai mult si ma simt mai bine, am o relatie mai buna cu mine si ca incerc sa fac pentru sufletul meu destule, dar si pentru trupul meu … La o analiza directa si sincera mi-am dat seama ca cel mai adesea mancam compulsiv. Stresul si nemultumirile din viata de zi cu zi nu ma “indemnau” decat sa mananc, evident prostii. In ultimele 6 luni nu prea mai pasat de ce mananc si cand, “rezultatele” se vad … :( asa ca m-am inarmat cu incredere in mine si multaaa rabdare si m-am apucat  …. nu de dieta, ci sa-mi schimb felul de a manca si sa eliberez stresul prin miscare. Fie merg pe jos mai mult, fiecare fac exercitii acasa, fie alerg sau sara coarda. Bicicleta nu o punem ca desi e un fel de sport pentru mine e asa mai mult … o placere! Nu imi place sportul, inca il fac de nevoie si doar pentru ca tot am citit cat de importanta este miscarea … si ca daa, la o analiza atenta ma simt mai putin revoltata, mai putin furioasa, imi doresc ca intr-o buna si luminoasa zi sa fac sport de placere, nu de nevoie!

Daca am inclus in program miscarea, am inceput sa-mi schimb si alimentatia si felul de a manca. Incerc pe cat posibil sa nu mai mananc haotic. Nu mai sar micul dejun in favoarea a 15 minute de semi – somn. Mananc multe legume si fructe. Si multe plante. :) Renunt treptat la dulciuri … si e cam greu, dar pare sa-mi reuseasca deoacamdata. O prietena auzindu-ma ca vreau un storcator de fructe, mi l-a dat pe al ei si de atunci beau multe sucuri de fructe, de toate felurile si combinatiile. Unele le fac din al meu creier si nu ies prea reusite. Ies ori foarte amare (unde scap multa lamaie) ori destul de dulci, dar la unele mai adaug si apa.  Imi place ca am inceput sa fac asta si ca mi-e din ce in ce mai bine si ma simt din ce in ce mai ok. Citesc tot mai mult despre alimente, nutritie si alimente sanatoase. Cumpar chestii putine si sanatoase, nu imi umplu frigiderul cu chestii “lasa le voi manca ei” si sfarseam prin a le arunca pentru ca se stricau. Am renuntat la prajeli, la paste, orez, cartofi (aproape in totalitate) si paine (mananc doua felii dimineata – paine neagra cu secarta sau paine neagra cu tarate). Eu mi-s mandra de mine si sper sa am rabdare si vointa … sa continui, plus ca scopul meu nu este sa ajung slaba intr-un timp scurt, ci este acela de a-mi schimba modul de a manca intr-unul echilibrat si sanatos, si sa nu mai mananc compulsiv … sa-mi rezolv nevoile sau nemultumirile printr-o ciocolata sau alte feluri de mancare … pe moment “aaa, ce buna eee”.

Legat de sufletul meu am inceput sa dau atenbtie si la asta. De la o analiza succinta a unori chestii interioare pana la a schimba unele lucruri si a ma axa pe linistea mea interioara si pe a trai in prezent, nu in viitor, dar nici in trecut. Am tot citit carti bune si frumoase si mi-e ciuda pe mine ca nu am mai apucat sa scriu despre ele, dar promit ca o voi face, am vazut cateva filme bune … :)

De Paste am fost acasa (la Tg. Neamt). Pentru mine vacantele sunt obositoare, drumul este lung, iar vizitele pe la toata lumea imi displac … asa ca m-am intors obosita, dar in a doua zi de Paste am botezat-o pe Daria, nepotica mea. Am avut atat de multe emotii si cand ma gandesc la asta mi se asterne asa un zambet tamp pe fata in semn de automultumire. Am facut asta cu mult drag si ma simt asa bine ca am facut asta, e o chestie noua, frumoasa si diferita si evident ca am descoperit si emotii noi … trecand prin acest “eveniment”.

Cam atat azi, va las si va doresc … saptamana usoara! :) Ne mai auzim citim! :)

Celui mai bun OM :X

M-am tot gandit daca sa-ti scriu sau nu, si apoi mi-am zis ca e cazul sa o fac. Ca sunt prea multi oameni dragi care “se duc” si carora nu le-am spus tot ce simteam sau gandeam in legatura cu ei… si asta doare, si nu as vrea sa vina vreo vreme in care sa simt la fel si in legatura cu tine! 
287276_151312924957553_2462955_o

Cu siguranta nu am fost copilul perfect si nici tu nu ai fost tatal perfect, dar nici macar nu am nevoie de asta. Ma bucur si ma simt foarte implinita ca am acceptat faptul ca nu as fi tinut ritmul cu un alt tip de tata. Tu esti exact asa cum trebuie … si daaa, asa cum ti-am mai spus, tu esti cel mai important om pentru mine!

Cand obosesc si sunt deznadajuduita. Cand plang si ma simt singura. Cand simt ca ajung la capatul puterilor imi amintesc de tine. Imi amintesc cum niciodata nu ai cartit impotriva a ceea ce ti se inampla, cum desi sanatatea nu era prea blanda cu tine te ridicai si plecai la munca. Cum veneai seara tarziu si dimineata plecai inainte sa te vedem. Cum tu, erai mereu la “lucru” si cum tu nu ai uitat de biscuitii Picnic pe care ii asteptam in fiecare seara.

Cum tu l-ai pastrat pe Mos Craciun viu mereu in casa noastra. Cum tu ai facut-o pe mama “doamna mea” mereu. Cum tu ai fost chibzuit si ai vorbit doar cand trebuie (si ma tot chinui sa invat asta de la tine). Cum mi-ai spus mereu de fiecare data cand ma certam cu Nico, “esti mai mare, nu are cum sa fie buna, daca tu esti mai rea decat ea. Nu astepti, ci doar faci si apoi poate primesti”.

Cum tu mi-ai spus mereu adevarul, desi adevarul tau ma durea, ma ranea … dar da, acum apreciez pentru ca nu m-ai mintit, pentru ca ai fost langa mine, pentu ca m-ai sprijinit. Stii, vad atat de multe situatii in care oamenii sufera dupa tatii absenti din copilaria lor, iar eu stand in fata cu suferinta lor imi indrept sufletul spre tine si iti multumesc ca ai fost mereu prezent in viata mea. Ca ai fost acolo mereu, desi nu totdeauna toate erau roz.

Ca ai ras si ai suferit langa noi. Ca tu esti omul energic pe care l-am mostenit. Ca mi-e dor sa stau de vorba cu tine si sa vorbim acum ca doi oameni mari si tu sa fii cald si bun.

Ma sperie anii tai, si ma sperie mai mult acum, dupa ce tatal lui C. s-a dus si vad cat de multa durere a lasat in urma. Mi-e frica sa nu mai fii candva si asta ma face sa-mi doresc sa mai “colorez” amintiri vesnice in sufletul meu cu tine.

Iti multumesc pentru ca mi-ai aratat ca ma iubesti si m-ai facut sa ma simt iubita de tine. Conteaza enorm pentru mine acest lucru. :) Si iti multumesc enorm ca nu ai facut diferenta intre noi, copiii tai.

Ma amuza cum rosesti cand ne apuca vorbitul “aiurea” prin casa si tu esti mereu vesnicul discret … si iti este rusine, dar tocmai tu ai niste copiii care spun tot direct, fara perdea.

Desi imi este dor, traiesc mereu cu amintirile frumoase din viata mea cu tine – cum razi, cum te jucai cu noi, cum te uitai la rochiile papusilor mele si imi spuneai “ce ai mai crampotit (taiat) acum pentru papusi?” cum ne-ai facut masini din lemn in copilarie, cum ne certai si apoi dupa cinci minute ne iertai, dar apoi ne reaminteai ca am gresit … cu un zambet strengaesc pe fata.

Iti multumesc pentru momentul in care in bratele tale reuseam sa-mi ascund fricile, frustrarile, lumea, visele. Si le puteai primi pe toate.

Iti multumesc pentru ca tu ai fost singurul care nu-mi spuneai “scrii cu picioarele” si iti multumesc pentru ca atunci cand deschideai caietul meu de caligrafie nu faceai o fata speriata si nu ma certai. Pareai multumit si asta conta mult pentru mine, desi aveam doar 7 ani.

Iti multumesc ca ai reusit sa faci acel ACASA un loc al protejarii, acolo pot sa-mi abandonez grijile, stresul, neimplinirile, lacrimile. Si stiu ca pot fi in siguranta, acolo. Ca acolo in curtea de la tara s-au estompat pasii nostri, amintirile noastre, viata noastra, copilaria noastra, toate par altfel pentru ca mi-e dor de tine …

Iti multumesc ptr. ca tu ai sadit in mine credinta, corectitudinea si perseverenta.

Iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine si daa, sa fii fericit, pentru ca stiu ca ai facut tot ce ai putut, atat cat ai putut si mai ales atat cat  ai stiut sa faci tu. Si daa, mereu am simtit ca le-ai facut pe toate din suflet si pentru asta te iubesc! Nu stiu ce simt fratii mei, asta iti pot spune doar ei, dar eu iti spun ca sunt foarte fericita ca-mi esti TATA!

LA MULTI ANI SANATOSI SI LINISTITI!

Te iubesc,

Monica