Briose cu afine (reteta de post)

Posted on by
Reply

Pentru ca mai sunt doar cateva saptamani pana la Craciun, puteti sa faceti briose de post. Eu le-am facut duminica si au iesit delicioase! :) Sa mentionez ca pana acum niciodata nu am facut briose de post si aveam cateva emotii, dar pana la urma a fost totul foarte bine :)

Ingrediente:

- 1 cana zahar (eu recunosc ca am pus cam jumatate de cana din nevoia mea de a reduce zaharul din alimentatie)

- 100 ml ulei

- 150 ml apa minerala

- 2 cani faina

- praf de copt

- 1 lingurita de sare

- 1 esenta vanilie ( puteti sa puneti o alta aroma daca vreti)

- fructe de padure dupa caz (eu am pus afine)

Mod de preparare:

- se amesteca uleiul cu zaharul, il mixam pana ce se topeste zaharul, apoi adaugam apa minerala treptat si esenta de vailie si se amesteca bine.

- apoi se amesteca faina cu praful de copt si sarea pe care la adaugam treptat in bolul cu uleiul, zaharul si apa. Le amestecam bine pana totul se omogenizeaza si devine o crema.

- la final puteti pune fructele, desi eu le-am pus dupa ce am pus compozitia in formele de briose. La final am presarat afine pe deasupra. :)

- le lasam in cuptorul preincalzit la 180 grade aproximativ 35 de minute. :) Eu oricum inainte de a le scoate din cuptor folosesc metoda bunicii mele – bag coada unui bat de chibrit intr-o briosa pentru a verifica daca e ok. Bunica facea asta cu cozonacii si placinetele si nu dadea niciodata gres! :)

Dupa ce le-ati scos din cuptor le puteti orna cu crema. Eu nu le-am ornat pentru ca nu mai aveam nici rabdare, nici chef sa caut o reteta de crema de post! :D Plus ca musafirii erau deja in casa :D

briose 4

Ps. Pozele sunt de o calitate indoielnica, dar nu aveam alt aparat disponibil :D

ps. 2. Pentru prima data am folosit formele de silicon si sunt foarte incantata de ele! :)

Ps.3 Pofta Buna! :)

Mother of M – despre un copil si o mama “altfel”

Posted on by
4

566173Am rasfoit “Mother of M” intr-o dupa amiaza. Am luat-o acasa din bibilioteca locului in care ma aflam. Ma asteptam sa gasesc povestea unei mame a carui copil a fost diagnosticat cu autism. Si cam atat! Am descoperit mult curaj, foarte multa durere si mult sacrificiu!

Cartea ne relateaza povestea adevarata a unei mame, profesor universitar din Bucuresti care are un copil cu autism. Devine terapeut si coordonatorul terapiei. In anii 2006 – 2007 in Romania ABA era la inceput, nu existau prea multi terapeuti, prea multi coordonatori, toate se miscau … dar se miscau greu.

Mama lui M. observa ca desi copilul ei in varsta de 4 ani jumatate merge cu ea la cumparaturi, agreeaza compania altor oameni, dar nu vorbeste, are accese de panica si ras necontrolate, nu este atent la nimic, nu stie sa se joace cu nicio jucarie, in fond nu descifreaza sub nicio forma lumea din jurul lui!

Isi ia copilul de mana si pleaca la specialisti, dar din pacate specialistii nu sunt preocupati de ceea ce se intampla cu copilul mamei din fata lor, deci nu i se pune un diagnostic de autism. Acest lucru o face pe mama povestii noastre sa caute informatii despre ce se intampla cu fiul ei, ce inseamna toate manifestarile lui, de ce nu vorbeste, etc. Asa ca citeste carti intregi, forumuri intregi, merge la cursurile care se tineau atunci la Bucuresti, putine din pacate si … descopera terapia ABA.

Descopera ABA din carti, din traininguri, de pe internet. Da anunt in ziar si cu greu isi face o echipa de fete pe care le pregateste sa fie terapeuti pentru copilul ei. Pe mine m-a uimit determinarea mamei de a pune in aplicare o echipa si mai ales echipa asta a fost coordonata de ea pe intreg procesul terapiei. Si va spun din experienta de terapeut ca nu e usor sa faci programele. Este greu si cand primesti programele deja coorodonate de un specialist care iti da si toate indicatiile necesare. Pe mine m-a uimit determinarea ei si mai ales in amalgamul de durere, negare s-a apucat sa puna in aplicare ceea ce parea sa dea rezultate in cazul altor copii. Nimeni nu stia daca ABA avea sa fie un raspuns si pentru copilul ei. Din fericire ABA a fost raspunsul copilului ei, desi au fost si regreze, si caderi, si momente de deznadejde! In acelasi timp cu planul de interventie pentru M., mama este profesor universitar, este o sotie singura … si toate din jurul ei o apropie de Dumnezeu!

Cei patru ani din viata lui M. sunt emotionanti. Citesti despre fiecare progres facut. Fiecare cuvant nou pe care copilul il pronunta. Despre fiecare reactie pe care M. o are cand ceva nou intra in rutina lui. De printre randuri creionezi o mama care si-a abandonat nevoile, dorintele, visele. De faptul toate au devenit un vis – sanatatea copilului ei!

Ambitia pe care o are mama lui M. este ireala. Lupta cu un sistem de sanatate bolnav, cu o societate deloc primitoare si intoleranta in fata copiilor cu autism sau cu probleme. Lupta indiferent ca uneori totul se misca cu pasi de melc. Lupta. M-a emotionat de asemenea faptul ca mama lui M. nu lupta doar pentru copilul ei, ea lupta si pentru alti copii, ii ajuta pe parintii altor copii, ii indruma, le spune despre interventie, despre terapie, le sugereaza terapeuti. Treptat isi da seama ca in jurul ei, ca in parcul in care merge cu M. sunt destui copii care au nevoie de ajutor! Invata in tot acest timp ca fiecare lupta se castiga treptat, cu pasi de melc constanti facuti de propriile picioare, nicidecum cu vreun ajutor din partea societatii sau a sistemului de sanatate!

As putea spune ca fiecare ora de terapie pentru M. era de fapt un munte urcat de catre mama lui!

Cartea este un jurnal al iubirii, al sacrificiului, al terapiei, al sperantei si al unei lupte continue!

Greselile din fiecare

Posted on by
2

Cred ca de fiecare data cand ma intorc in timp imi amintesc esecurile, momentele in care m-am simtit nasol sau penibil, momentele in care m-am perceput ridicola. Si am facut exercitiul asta de cateva zeci de ori in ultimele luni si inevitabil au aparut cele care nu m-au facut se ma bucur, sa fiu fericita, sa plang de multumire sufleteasca! Si mi-am dat seama ca evocam mai des momentele noastre in care nu suntem bine, in care suntem nefericti sau pus si simplu la intrebarea “cum esti?” raspundem sec si rapid cu un “mbine!” si schimbam subiectul spre ceva “confortabil”.  Si puteti sa veniti si sa ma contraziceti si sa-mi aduceti multe argumente, dar eu aleg sa cred cu putere ca daca va intoarceti in timpul amintirilor voastre, cu gandul sau cu vorba … sau poate cu privirea, toti evocam toate momentele noastre, toate semi-peliculele vietii noastre in care am cazut cu tampla de ciment, in care fiecare zgomot devenea infernal, orice durere trupeasca devenea una sufleteasca, momentele de zbucium interior, urletul interior si momentele in care seara pe perna spuneam o rugaciune la acel Dumenzeu de care uitam pana dimineata! Apoi in treacat … spunem semi-multumiti de evenimentele si episoadele vietii noastre in care am fost fericiti sau macar in fata carora am fost multumiti si am zambit!

Cand e vorba sa ne amintim de oamenii care ne-au facut rau ne dam seama stupefiati de noua descoperire pe care o facem in acel moment – ce memorie grozava detinem. Dar oare de ce mintea noastra grozava pe care tocmai am descoperit-o nu e prea fidela si atunci cand trebuie sa ne amintim numarul de telefon al unui fost coleg, al unui om de prin timp si viata … e greu, nu-l gasim, nu e, desi stim sigur ca pe undeva a fost … candva in memoria noastra. De cate ori nu spunem “sa nu uit sa sun si sa multumesc pentru …” … dar uitam. Memoria grozava recent descoperita … imbatraneste!

Nu stiu cum e la voi, dar eu cand ma gandesc la multele banci prin care am trecut, la multii ani de scoala pe care i-am facut imi amintesc de invatatorul care m-a chinuit pentru ca nu scriam cu mana dreapta sau care imi spunea mereu “sor’ta era foarte desteapta, tu de ce nu esti ca ea?” Imi amintesc de profesorii care nu au ingaduit sub nicio forma ca eu nu inteleg chimia sau fizica. Erau limbi straine pentru mine. Sau ca nu stiu matematica si ca nici nu-mi place sub nicio forma. Si nu intelegeam de ce erau atat de satisfacuti cand eu ieseam in fata si spuneam pe de rost o pagina ( asta la chimie si la fizica), dar evident problemele nu stiam sa le fac. Si imi amintesc cum imi tot repetau ca desi sunt la filologie trebuie sa stiu si chimie, si fizica, si mate. Si sufeream. Si toceam.  Si cand veneau orele de mai sus eram stresata pana la lacrimi si ma rugam la toti sfintii sa nu se deschida catalogul la mine. Dar uneori aveam nevoie de note. Imi amintesc de profesorii sau de oamenii care prin vorbele sau faptele lor au distrus o particica din increderea in mine. Imi amintesc de fiecare coleg care avea intrebari existentiale in legatura cu viata la tara, pentru ca eu eram un copil crescut la tara  … care automat eram si un copil prost. Imi amintesc fiecare critica si fiecare nota proasta. Desi, nu neg, ca undeva in locul sfant al sufletului meu lucrurile bune, oamenii care au crezut in mine si oamenii care mi-au spus “poti” sau “crede in tine” si mi-au aratat ingaduinta, rabdare si iubirea au locul lor special in sufletul meu si se afla in casa amintirilor mele frumoase!

Stim toate iubirile prin care am trecut, sau prin care am crezut ca trecem. Stim fiecare lacrima din cauza iubirii sau a obsesiei. Stim fiecare cuvant care acum nu ar avea aceiasi importanta pentru noi, dar si acum doare. Dar oare de cate ori ne gandim la oamenii pe care i-am ranit? Care au suferit din cauza noastra. Cand ne intalnim la o “poveste” cel mai adesea ne povestim excursiile pline cu glume proaste pe seama unuia mai slab de inger, toate farsele facute uneia mai timida sau “altfel” din perspectiva noastra de atunci. Dar oare ne amintim cand am adus un zambet pe fata unui om, oare cand am spus un cuvant bun unui om aflat in nevoie. Oare cand am ajutat? Le-am uitat, au fost demult …sau nu exista!?

Cred ca per total ne revin in minte toate evenimentele, toate lucrurile, toate momentele, toate pseudo-trairile care iau forma intr-un fel sau altul a unui lucru care cel mai adesea se defineste drept greseala. Pe foarte multe dintre ele le povestim cu haz, le dam o nota umoristica. Toti in fata scoaterii lor din noi devenim niste comici de prezent! Dar povestirea cu umor nu sterge momentul. Ele raman bifate ca loc de trecere pe harta sufletului noastru. Uneori se tranforma in istorie. Alteori in cicatrici. Adesea in timp. Dar aproape de fiecare data durerea pe care am experimentat-o in momentul respectiv ramane intacta. Si e o durere care … inca doare! Evenimentul devine istorie, dar durerea ramane drept ingerul pazitor al evenimentului. De ce oare? Pentru ca nu detinem o diploma de chirurg cu maini de aur care sa poata pune bisturiul pe ele si sa le omoare!

Eu de exemplu nu vreau sa mai fug de ele. Nu vreau sa le mai camuflez in povesti umoristice si “faze din adolescenta” si aleg sa le numesc bolovani de care m-am impeidicat. Nu ma cunosteam prea bine atunci! Bolovani care acum imi schimba perceptia asupra multor lucruri. Unele mi-au deschis ochii si sufletul. Altele mi-au deschis drumuri si vise noi. Cred ca fiecare greseala a mea face partea din suma evenimentelor care m-au facut cine sunt in prezent. Si fara ele cred ca as fi acumulat o mare cantitate de oameni, obiecte, momente … de o calitate superficiala. Oameni care mint cu dezavarsire si oameni care traiesc intr-un borcan plin de frustrari. Este foarte adevarat ca si eu sunt frustrata ca nu pot multe, ca nu am multe, ca inca nu stiu sa gestionez “ceea ce vreau” si nici nu stiu sau nu vreau sa aflu “ceea ce cu adevarat imi foloseste”. Si plang adesea cand cred ca adevarul meu va fi apreciat. Si sufar cand minciuna nu are picioare scurta pentru moment. Dar ma ridic … si imi amintesc de calitatea pe care vreau sa o am in viata mea, in sufletul meu!

Cred ca inainte de toate este sanatos sa ne impacam cu greselile noastre, cu momentele noastre de slabiciune … care nu sunt putine si sa invatam sa le dam importanta care trebuie. Nici mai multa, nici prea putina. Sa nu suferim de 10 ori mai mult pentru ca suferinta consuma si neuroni si bucatele de suflet. Desi uneori multe situatii din viata noastra sunt “incununate cu suferinta care poate lua forma frustrarilor, a chinului, a muncii, a bolii. Dar cred ca si toate pot fi facute lin, constiincios, echilibrat. Dar inainte de toate e nevoie de un om cu sufletul lin, echilibrat si frumos, nicidecum de un om plin de durere si frustrari. Cred ca noi suntem creatorii propriilor harti ale sufletelor noastre. Ce bifam pe harta e doar o chestiune de alegere …si nimic mai mult!

Pe final cred ca … poti, cauti, gresesti, inveti, suferi …si iar inveti. Totul e un amalgam!

viata …

Posted on by
1

Cred ca uneori viata ne forteaza in a lua decizii. Deciziile pot lua forma viselor pe care le avem, lucrurilor pe care le mancam, ce cumparam, ce credem,ce iubim… ce acceptam.

Si in doar cateva minute te face sa iti resetezi credintele, asteptarile, visele, puterea, viata … intr-un cuvant tot.

Ai senzatia ca viata e insasi conducatorul tau. Si cand iti dai seama de asta – nu mai vrei nimic sau vrei totul.

Si crezi … in altceva ce e … palpabil.

Si urli … si intrebi inevitabilul – de ce, eu?

Si te incapatanezi si mergi mai departe.

Si crezi ca totul are un sens. Ca tu ai un sens pe planeta asta.

Ca ai investit iubire … si ca de fapt iubirea e ceea ce poti lasa tu vesnic in ceva sau in cineva. E forma omului de continua sa fie pe pamant. 

Si astepti. E o asteptare morbida. Pentru ca ti-e dor de tine, cel dinaintea asteptarii.

Si crezi … in ceva ce nu stii daca exista cu adevarat sau e doar mecanismul de aparare al mintii tale bolnave care se forteaza in a se hrani cu optimism si credinte mult prea colorate pentru epoca putreda in care ne ducem pasii!

Despre copiii supraponderali …si parintii lor inconstienti

Posted on by
2

Un lucru ma socheaza constant. Si ma socheaza de multa vreme si habar nu am de ce cred ca va fi la fel de socant si de acum incolo!? Mamicile care au copii grasi si continua sa mearga cu ei la mec, la kfc, oriunde unde sunt alimente proaste si frumos impachetate.

Uneori cand vad o asemenea mamica pe strada care tine de mana un copil megadolofan, in niciun caz grasut imi vine sa o intreb cat de sanatos e. Cat de activ e. Cat de … milioanele mele de obsesii.  Eu nu am fost un copil gras, nu as putea sa spun asta despre mine acum … dar imi amintesc ca in Moldova daca erai gras insemna ca esti si bogat. Si imi amintesc si  de zicala fermecata a bunicii mei – “frumoasa si grasa”. Evident ca nu ii acuz pe ai mei de vreo regula a mesei. Oamenii mancau carne in combinatie cu cartofi prajiti si branza. Si da, erau deliciosi. Nu aveau nicio regula a meselor, a alimentelor … si nu erau grasi pentru ca munceau mult si nu aveau timp caloriile sa se depuna, asta nu insemna ca mancam sanatos sau echilibrat. Ce se intampla acum cu mine si cu greutatea mea, vina imi apartine. Stresul imi apartine. Dar da, incep, treptat sa schimb multe lucruri si sunt fericita ca fac asta si incerc sa ma ghidez dupa faptul ca nu m-am ingrasat intr-o luna, ci in vreo 2 ani, asa ca nu am cum sa slabesc intr-o luna. Dar in 6 luni se poate, cred.

Si acum sa revin la mamicile cu copiii supraponderali pentru ca eu sunt convinsa ca lipsa unei educatii alimentare timpurii naste copii obezi, adolescenti complexati si tineri frustrati si nefericiti. Evident ca stiu si sunt contienta ca obezitatea sau grasimea nu s-a inventat o data cu aparitia fast-foodurilor sau a dulciurilor variate de la orice magazin din fiecare bloc, obezitatea si grasimile au aparut cand o supermamica a inventat fraza ” mananca tot din farfurie pentru ca altfel ramai mic si nu vei primi nici desertul!” Mamica asta cu nume necunoscut este modelul tuturor parintilor pentru ca multe mame ii duc pe copiii la fast food ca si cum i-ar duce la inot sau la batut mingea in parc. Nu stim exact care sunt cauzele supraponderalitatii la copii, dar cauzele parintilor le putem vedea cu ochiii liberi: doi parinti supraponderali sau parinti care nu considera miscarea benefica, sau pur si simplu copilul nu se opreste din mancat decat atunci cand doarme sau bunicii vesnici prezenti care dau dulciuri nonstop genialului nepotel dragut si … gratut. Cauzele pot fi multe. Unele din nestiinta, unele medicale, dar cele mai multe din … lene, cred eu.

Si ma doare sufletul, dar in acelasi timp simt o revolta imensa cand merg prin parc si vad un parinte care are atarnat de mana un copil gras care abia se misca. Si fetita de 5 ani nu are corp de fetita, are un corp care nu are forme, e doar umflat. Si mi-e mila de bietul copil pentru ca eu cred ca la 5 ani un copil inca mai poate fi educat in p[rivinta alimentatiei, a miscarii, a jocului, a viitorului. Iar eu cand aud oameni care au 90 sau 100 kg si spun ca ca se simt minunat in corpul lor nu ii cred pentru ca eu nu ma simteam bine in corpul meu nici la 60 de kg, dar la 67 sau 68 deja ma depasea situatia si ma apuca depresia. Nu ca nu m-as simti bine, dar nu-mi place ce vad. Si cred ca m-as bucura daca oamenii aia chiar se simt minunat asta grasi si dolofani, doar ca eu sunt Toma Necredinciosul si nu cred ca oamenii grasi se simt bine … (da, puteti arunca cu rosii, pentru ca vad lucrurile asa… )

Imi place sa cred ca mai sunt oameni care taie un pepene la masa si il mamanca impreuna si ii lasa pe copiii sa se manjeasca pe toata fata. Imi place sa cred ca mai sunt copii care se bucura de mancarea frumos ornata in farfurie de catre mamele lor istete. Imi place sa cred ca mai sunt mese de seara luate impreuna la ore rezonabile. imi place sa cred ca familia se aduna in jurul unei mese “copioase de seara” si isi povestesc sirul de ore in care au stat despartiti – asa copilul invata si comunicarea, dar si mancatul impreuna. Imi place sa cred ca eu voi avea vointa incat sa slabesc 15 kg in 6 luni si apoi … candva … sa le pot spune copiilor mei ca nu carnea si burta plina pana la refuz te face bogat si frumos! :)

… iar pe final eu cred ca iubirea unui parinte nu se arata prin faptul ca ii dai copilului sa manance tot ce vrea el. iubirea poate lua si alte forme, cum ar fi forma cumpatarii sau a echilibrului alimentar … chiar si cand e vorba de copii!

Privind soarele in fata de Irvin Yalom

Posted on by
Reply

Irvin Yalom este genial si atunci cand scrie o carte la 77 ani. Daca nu stiti deja, aflati acum ca e unul dintre autorii mei preferati. Este profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford. Este psihoterapeut si scriitor. Eu ador fiecare “meserie” pe care el o face … genial, din punctul meu de vedere! :)

Privind soarele in fata este ultima carte lui carte aparuta in Romania. Eu am zarit-o in biblioteca unei prietene si am luat-o. Am abandonat toate lecturile pe care le aveam incepute si am inceput sa citesc cartea lui.

43-220926-Everything_CatalogImage

Despre ce este cartea asta?  Psihoterapeutul american de origine rusa, analizeaza in aproximativ 230 pagini cea mai mare anxietatea a unora dintre noi, eu as numi-o un fel de anxietate existentiala – confruntarea cu propria moarte. Se supune pe sine insusi la analiza, dar in acelasi timp foloseste multe exemple din terapie, povesti ale pacientilor cu care el a lucrat ani in sir. Yalom sustine ca a privi in adancurile tale si a te intalni cu un sfarsit acolo, care va avea loc la un moment dat este la fel de dureros ca incercarea de a privi soarele direct in fata. Astfel, prin discursul sau, autorul ajuta durerea care devine (cumva) fundamentala in existenta pacientilor lui.

Pe unii dintre noi moartea ne sperie. Cred ca nu foarte multi suntem deschisi la capitolul asta. Eu una recunosc ca imi este frica. Nu stiu daca neaparat imi este frica de moarte in sine, ci mai ales de faptul ca nu as lasa nimic in urma. Si mai ales ca nu stiu cum sa privesc moartea. Ca ce? Ca o trecere intr-o alta lume, nu stiu daca sa ma raportez la rai si iad. La capitolul acesta eu nu stau extrordinar! A privi moartea nu e simplu. De cele mai multe ori intrebarile sau framantarile legate de aceasta tema vin in urma a ceva zguduitor, profund, ceva ce are legatura cu eu-ul tau. Se poate intampla la primul contact cu moartea cuiva drag. Se poate intampla daca iei parte la un accident. Sau chiar cand un membru nou apare in familia ta. Sau … chiar si la consitientizarea trecerii timpului! Sau pur si simplu se poate intampla ceva zguduitor in tine … dupa un vis, asa cum insusi Yalom sustine. In cazul meu, asa cum am mai spus ca mi-e destul de frica de moarte si de tot ce tine de ea mai ales ca am luat contact cu ea in aproape toata viata mea – au murit oameni apropiati familiei mele, bunici, copiii, prieteni. Iar de cand sunt “mare” oamenii se duc subit, ca si cum nu ar fi fost niciodata. Aceste lucruri e imposibil sa nu aiba un ecou in sufletul meu! In cazul de fata, la “intalnirea” cu primele doua capitole ale cartii, autorul, a reusit sa ma impinga spre cele mai timide locuri ale constiintei mele, ale constientului meu, iar unele lucruri deloc incurajatoare au iesit la suprafata din inconstient. A fost o introspectie … cum de foarte putine ori mi s-a intamplat cand am citit o carte!

Am citit aceasta carte din postura anxiosului care are cele mai profunde temeri in fata mortii. Dincolo de analiza asupra procesului mortii, Yalom ne ofera un set de argumente care au drept baza experienta lui terapeutica, pe care eu ca individ singur si liber in propria mea moarte sa mi le pot asuma intim, dar si sa le pot folosi ca resurse interioare.

Dupa o calatorie lunga in care ma confrunt cu nefiinta, cu uitarea, moartea, cu eu care nu mai sunt si chiar etermitate,  Yalom incearca sa ma “consoloze” spunandu-mi  ca „acolo unde sunt eu, moartea nu este;  acolo unde este moartea, nu  sunt eu”. Din pacate momentul consolarii nu este deloc linistitor pentru mine!

Autorul nu vorbeste despre moarte dintr-o perspectiva crestina sau a vreunei religii. Cartea este cumva suma reflexiilor si propriilor ganduri despre moarte. Propriul sisitem de convingeri si idei ale autorului sunt cumva si teoriile dupa care el isi ghideaza terapia cu o persoana care se lupta cu anxietatea in fata mortii. Crede in autenticitatea relatiei terapeut – client, iar toate cazurile lui si toate procesele terapeutice ale autorului se desfasoara sub egida relatiei dintre el si cel din fata lui.

In cartea Privind soarele in fata, subiectul abordat de carte autor provoaca durere, iar exemplele date arata cumva ca oamenii percep moartea drept o neimplinire personala. Durerea nu este legata de momentul in sine, ci de ceea ce oamenii nu au apucat sa faca, sa traiasca … pentru ca timpul sau viata nu stau in loc! Daca la inceput va marturiseam teama mea legata de aspectul mortii, la capitolul acesta, a lucrurilor netraiete, a experientelor ratate, a iubirii neimpartasite, aici m-am oprit si am reflectat foarte mult. De unde temerile astea? De unde frica asta in legatura ca moartea ar putea veni si maine peste mine… si eu nu am facut nimic maret nici pentru mine, nici pentru cineva de langa mine!!!

Pe final, spun ca Privind soarele in fata m-a “supus” la introspectie si m-am “consolat” pana la urma cu exercitiul lui Nietszche pe care Yalom il foloseste adesea cu pacientii lui: „Ce-ar fi dacă aţi trăi aceeaşi viaţă din nou şi din nou pentru eternitate, cum v-ar schimba acest lucru?” si am plecat de la experientele pierdute, la vorbele neimpartasite, la iubirea care este ingropata acolo, in adancurile mele … spre “viata retraibila” … la infinit daca s-ar putea, sau macar pana cand eu inteleg si accept cu totul moartea si semnificatia ei!