Nu mai am stare de scris de ceva vreme. Nu ma mai pot exterioza la fel de mult ca inainte. Simt tot mai mult o nevoie acuta de intern, de ascuns, de fuga, de mine. Fiecare ora de formare pentru mine e un consum energetic enorm pentru ca somatizez si constientizez lucruri de care fug. Pana la urma totul e atat de real, de al meu, de ce sa fug de ele? Si imi dau seama ca fuga a fost mereu o reteta pentru “nu e ok sa fii fricoasa”. Azi, vin si spun, am dreptul sa-mi fie frica. Frica de mine, de oamenii pe care ii iubesc, de oamenii care m-au ranit, de viitor.
Cu 2 saptamani in urma am facut 25 de ani. A fost o zi obisnuita. Oricum eu nu dau prea mare importanta zilei mele de nastere. Anul asta a fost mai “stearsa” decat oricand, si m-am simtit si destul de singura … Dar am recitit aricolul pe care l-am scris acum un an, si daca ar fi sa scriu acum cu ce-am ramas dupa 25 de ani ar fi altfel. Pai, ultimul an a fost atat de greu pentru mine din multe puncte de vedere, Multe nevoi si dorinte am fost nevoita sa le anulez, sa le pun pe o lista din viitor. A fost un an in care nevoia de a ma regasi a primat, de asta si hotararea de a face formarea in terapie. Nu avea rost sa mai fug de faptul ca imi doresc sa lucrez si ma pasioneaza oamenii, ci sa accept dorinta asta, sa mi-o asum si primul pas spre asta era ca eu pentru inceput sa fiu “pacient”. Si, va marturisesc ca e al naibii de greu. Ca e dureros. Ca e crud pe alocuri. Ca sunt multe lucruri de care fug din toata viata mea, ca somatizez, ca nu vreau sa accept, ca vreau sa urlu, ca vreau sa fiu fericita. Ca abia acum constientizez in ce ma bag, ce vreau sa fiu e greu si e nevoie de multa responsabilitate si constientizare … dar si cat de mult ma pasioneaza, si cat de curioasa sunt … si cum imi doresc ca adultii de maine sa fii mai fericiti si mai echilibrati. In momentul de fata cred ca decizia de a ma scrie intr-un Institut de terapie a fost cea mai buna decizie din viata mea. Si daca peste 4 ani nu voi un terapeut bun si nu voi fi in stare sa ajut, sunt sigura ca voi fi un adult mai linistit, mai fericit, si mai in contact cu mine!!!
In ultimul an am constientizat si sunt fericita pentru ca:
- am depasit etapa Cenusaresei care isi asteapta printul pe un cal alb. El nu exista. Si nici nu va exista. Si nici nu are sens sa-l astept. Si ca imi doresc sa traiesc in prezent... si in siguranta. Si doar sa ma bucur de omul pe care in ultimii ani l-am avut langa mine … prezent!
- am spus nu ori de cate ori asta am simtit. Nu am mai simtit nici nevoia, nici jena, nici responsabilitatea de a avea pareri de la oameni. Am invatat si invat sa-mi cer nevoile, nu sa mai las lumea sa-mi ofere sugestii. Si ca e important pentru mine sa pastrez langa mine doar oameni care rezoneaza cu mine … sau eu cu ei. De asta si lipsa mea din multe grupuri, sau actiuni la care inainte eram prezenta. Consider, ca am avut suficient timp sa-mi formez gusturile si nu mai am nimic de demonstarat nimanui. Stiu ce vreau, stiu cine sunt … si incerc sa traiesc in armonie.
- mi-am constientizat si acceptat valoarea. Atat pot. Atat fac. Am inteles, in sfarsit, ca fericirea si linistea mea sunt total independente de oamenii din jurul meu. Parca nevoile interne prin contur, iar nevoiile sociale, etice, educationale raman la stadiu de nevoi de inceput. Cred ca a venit timul ca prioritatea mea sa fiu eu … pentru mine!
- am acceptat si m-am axat foarte mult pe relatia mea. Pe nevoile mele si am renuntat la introiectiile mele din trecutul meu sentimental. Plus ca nu mai caut senzatii, nu mai caut sa-mi pierd capul. Totul devine uman, intern … ceva mult prea personal si profund!!!
- ma saturasem de muuuullltaaa vreme de jocul adolesecentin dintre cele doua sexe. Treptat autenticitatea relatiei mele, iubirea si spontaneitatea au luat locul manipularii, promisiunilor si santajelor emotionale. Si am inteles ca daca ceva e gresit in relatia mea ni se datoreaza amandorura, nu doar lui. Mi se datoreaza si mie pentru ca eu am ales sa fiu impreuna cu el. Asa ca proiectiile si idealurile de barbat perfect, de cuplu reusit le-am aruncat si am ales sa traiesc prezentul. Care m-a uimit … in fiecare clipa! 
- nu am mai incercat sa fac oamenii dupa scheletii din capul meu. I-am lasat asa. Nu le-am mai distrus zidurile din jurul lor, pentru ca mi-am dat seama ca eu nu pot sa construiesc un suport emotional in locul zidurilor carora lor le era si le este un real “ajutor”. M-am intors spre mine, si i-am lasat pe ei, pe oameni … doar sa fie, asa cum aleg ei, fiecare dintre ei.
- am acceptat faptul ca nu mai am nevoie sa ma clasific intr-un barem in raport cu ceilalti si nici nu mai simt nevoia sa daruiesc la nesfarsit. Daruiesc cand simt … si cand simt ca primesc ceva in schimb. Macar un zambet. Am obosit tot oferind altora, si mereu eu fiind cea care zambeste tamp … asteptand un zambet. Pana la urma, si egoismul e o sursa pentru a fi fericita, uneori!
- am acceptat ca toate greselile de pana acum, toate situatiile penibile, toate momentele bune, toate zambetele, tot ce-am investiti in mine si in oameni, m-au facut azi cea care sunt. Si imi sunt recunoscatoare pentru asta … si uneori am nevoie sa ma iert. Sa-mi ofer iertarea precum un dar mult asteptat!
E un proces lung, trist, adesea incununat de depresie si lacrimi. Dar e o cale spre mine … si ma simt mai buna cu mine, mai toleranta, mai iertatoare. Si asta ma face … sa fiu mai ingaduitoare cu fiecare om pe care il cunosc, sa nu mai judec si sa nu mai am asteptari!
asa ca m-am inarmat cu incredere in mine si multaaa rabdare si m-am apucat …. nu de dieta, ci sa-mi schimb felul de a manca si sa eliberez stresul prin miscare. Fie merg pe jos mai mult, fiecare fac exercitii acasa, fie alerg sau sara coarda. Bicicleta nu o punem ca desi e un fel de sport pentru mine e asa mai mult … o placere! Nu imi place sportul, inca il fac de nevoie si doar pentru ca tot am citit cat de importanta este miscarea … si ca daa, la o analiza atenta ma simt mai putin revoltata, mai putin furioasa, imi doresc ca intr-o buna si luminoasa zi sa fac sport de placere, nu de nevoie!